Astazi Santiagul a mancat pentru prima oara singur. Asa subit, fara multe antrenamente. Maine incercam un filmulet.
Apropos de filmulet, din seria "nou pe micile ecrane": am reusit astazi sa-l prind povestind. Iar duminica am stat o vreme in gradina japoneza din Herastrau. Si intre timp, copilul ordonat a invatat sa se catere cu viteza.
Labels:
vacanta
In aprilie ne dam in barci. Barci pe apa. Dulce si sarata. Nera si Egeea.
Si initiem plecarile de acasa fara Santiago.
Cum Santiago merge cu pasi repezi, inclusiv la propriu, catre 1 an si jumatate, ar fi vremea sa mai inventariem ce face (si, de ce nu, si ce nu face), mai ales ca pe 2 mai probabil nu voi fi aproape de blog, ceea ce justifica un inventar in avans.
Incep si eu inventarul cu... dimineata, ca si Santiago... pai dimineata Santiago are in continuare un cocos care-i canta, undeva intre 7 si 8 (asta dupa ora de vara, ca inainte orele astea se numeau 6 si 7). Apare ca o naluca la noi in camera si uneori incepe sa se joace, dar cel mai adesea vine langa pat si incepe sa toace din gura. Si spune si spune si povesteste... si in timpul asta incepe sa inventarieze ce a ramas la indemana pe langa pat de seara: in fiecare dimineata ii da lui Tati ochelarii care trebuie neaparat sa-i ia el; daca intind eu mana, protesteaza, asa ca Tati s-a obisnuit, oricat de obosit si adormit ar fi, intinde mana dupa ochelari. Apoi cartea mea, semnul de carte, ochelarii, sticla de apa si destul de des, telecomanda. Toate imi sunt intinse cu sunetul care inseamna: ia! (daca dupa cateva indemnuri nu ma conformez, sfarseste prin a arunca lucrurile pe jos). Telecomanda o pastreaza pentru sfarsit si mi-o inmaneaza insa insotita de sunetul de: porneste televizorul, mama! De 2 saptamani sunt bunicii la Bucuresti, stau aproape de noi si vin pe la 8.30-9. Asa ca in ultimele zile, ademenita de perspectiva a 5-10 minute de somn in plus dimineata, i-am deschis copilului televizorul la cerere. Nu se uita decat la Duck tv, in rest daca ii schimb eu sau isi schimba singur canalul devine neinteresat. Insa felul in care se uita la desenele pentru bebelusi ma inspaimanta adesea... asa ca limitez cat pot accesul la divertismente de genul asta. Pana fac eu o cafea, fara care nu reusesc sa pornesc, daca nu are televizorul deschis, da o tura prin jucarii si se opreste in nouazecisitrei de cazuri dintr-o suta la turnul Mula (nu, nu e o gluma, asta daca nu consideram o gluma suedeza cumva). A invatat destul de greu sa puna discurile pe bat, pentru ca sunt grele si destul de fixe pe ax, insa odata prinsa miscarea, a devenit de departe jucaria favorita. Acum a ajuns la performanta de a pune cateva discuri fie cu ochii inchisi, fie uitandu-se in alta parte. Isi ia turnul si pleaca prin casa, ca sa fie aproape de unul din noi, se aseaza cu el alaturi si se apuca de treaba. Dupa cate 10-15 aranjari, incepe sa arunce cu discurile prin casa, motiv pentru care i-am cumparat ceva mai usor de... construit aruncat.
In timp ce imi injectez primele picaturi de cofeina, ii incalzesc si lui putin lapte. Daca nu sunt rapida si ma vede cu sticla de lapte, o vrea. N-o primeste, tipa. Tati tare ar vrea sa mai doarma putin, macar sa motaie. Ergo Santiago primeste sticla. Pleaca victorios si in viteza cu ea prin casa si in final o abandoneaza pe undeva. Daca am reusit sa strecor la loc in frigider sticla cu lapte insa nu sunt rapida in a scoate vreun paharut sau lingurita din sertarul de jos unde stau vasele la uscat, Santiagul apare la fel in viteza, se instaleaza confortabil in fudulet pe podea, tine sertarul deschis si scoate toate vasele pe care trebuie sa le iau repejor de la el. Daca incerc sa inchid sertarul cat timp mai este ceva in el, tipa. Daca nu iau vasele / tacamurile suficient de repede, le arunca pe jos. Tati tare ar vrea sa mai doarma putin, macar sa motaie. Ergo Santiago imi serveste prima activitate a zile, sortarea veselei. La final isi pastreaza cate ceva - acum preferatele sunt farfuritele (cum spunea un om drag mie, incercand sa invete limba romana si mixand cuvinte asemanatoare ca furculite si farfurii) de la cestile de cafea, cu care pleaca prin sufragerie si daca nu ajung pe parchet, se intoarce la dusumeaua din bucatarie, unde incearca sa aseze cu gratie obiectele sechestrate. Gratia asta a dus la cca 754 de gaurele in dusumea... imi vine sa rad cat ne-am batut capul cand a aparut prima gaurice: ce sa facem? cum reparam? cum facem sa nu se vada? si, mai ales, cum facem sa nu mai apara si altele? Nu mai avem dileme de astea, odata ce am priceput ca o casa poate redeveni o casa abia dupa un numar de ani ai copilului (nu spun cati, cand rememorez cam ce am experimentat eu in copilarie...).
Dupa toate aceste curse si activitati, Santiago primeste un paharut de lapte cald, la vederea caruia se bucura si se instaleaza imediat langa Tati, ca sa-l savureze. Il bea si imediat prinde energie si reia cursa.
E abia ora 8, 8 si ceva....
Pana la pranz mergem in parc, ba, de cand cu pseudoprimavara asta, iesim o tura si dupa somnul de amiaza.
Imbracatul nu e chiar o aventura, chiar cred ca stie ca urmeaza plimbarea pe afara si e destul de cooperant. Ba a inceput sa ridice cate un piciorus ca sa-i pun, scot vreo soseta / papucel. Si a aparut si primul moft intr-ale modei: i-am cumparat niste mergatori pentru vremea asta, care stau pe un dulap langa ghetutele cu care si-a facut iarna pe afara. Vreo 3 zile a insistat sa-i pun ghetutele in locul mergatorilor. Cum cu ghetutele merge destul de greu, acestea au fost sechestrate la intuneric. Pana la parc inca tine schema cu caruciorul, desi el ar cam vrea sa plece direct pe usa cand se vede cu papuceii in picioare. Acum cateva zile cand ne-am pregatit toti 4 (noi 2 si cu bunicii) sa plecam afara, Santiago a fost gata primul si s-a asezat preventiv in usa de la intrare sa nu cumva sa iasa careva pe langa el.
In parc e mare veselie. In leagan nu-i mai place, intinde imediat mainile sa fie luat si pleaca la plimbare. Urca si coboara borduri, pe cele mai mici singur, la cele mai inalte se opreste si cauta o mana de sprijin. Cand socoteste ca a urcat si a coborat suficient (asta insemnand de cateva zeci de ori), incearca cu spatele. Pe loc drept merge incetisor cu spatele, dar la borduri e mai dificil, insa e ambitios, si, tinandu-se de mana mea sau a bunicii, reuseste si asa.
Se uita complet uimit la copii si de cateva zile am inceput sa luam cate o jucarie, de obicei minge, cu noi in parc. Orice copil vine si-i ia ce are in mana si el ramane complet siderat de asa intamplare. Noroc ca-l mai consoleaza cate un prieten... Ma rog, asta aparent e pe cale sa dispara, pentru ca acum 2 zile a inceput sa-si apere jucaria din mana, cand apare cate un "inamic" pe cale sa i-o smulga. Mersul e tot mai precis, insa tot mai cade. Iar ridicatul e o mica aventura pentru ca nu sufera sa puna mana pe jos sa se murdareasca el cumva. Sper ca nu-i cultiv vreo ....-manie, ca si eu si Tati suntem modelul "sa ne murdarim cat mai putin pe maini, daca se poate deloc". Si sper sa n-o fi mostenit genetic, ca vara trecuta era in stare sa-si puna picioarele dupa gat, numai sa nu-l atinga iarba pe talpi.
La pranz vine rupt de oboseala din parc, mananca 2 feluri, o supa / ciorba si felul doi si urmeaza un somn de 2-3 ore, dupa care joaca si parc, sau doar joaca daca vremea e neprietenoasa. De cand au venit bunicii, le tot arata cum stie el sa danseze, adica in fel si chip. Ba chiar incearca sa pocneasca din degete si parca de la o zi la alta are elemente coregrafice noi. Acum cateva saptamani inca se legana in balansoarul de bebelus si isi canta si cate un cantecel. Cat incearca bunica sa astearna ceva pe pat, Santiago apare ca o furtuna si incepe distractia. Si vorbeste. Vorbeste neneeeeeeeee.... pacat ca nu spune inca nici un cuvant. Dar cred ca si cand va incepe, ne vor durea urechile rapid.
Pana atunci sa auzim numai de bine, ca si pana acum.
